Postul la crestini, originea lui si principalele posturi din an

Postul reprezinta abtinerea totala sau partiala de la anumite alimente, pe un timp mai scurt sau mai lung, si este o practica existenta, in diferite forme, in mai toate religiile omenirii.

Parerile sunt impartite asupra originii postului. Cei mai multi il leaga de cultul mortilor din vremuri stravechi.

Dupa unii, postul isi are originea in sacrificiile de animale care erau aduse pentru cei morti si de care cei vii nu trebuia sa se atinga.

Altii cred ca durerea pricinuita de moartea fiintelor dragi a avut ca urmare fireasca neglijarea mancarii si a bauturii, ceea ce cu timpul a devenit un semn conventional de doliu, facand astfel parte din riturile legate de cultul mortilor.

Unii cred ca originea postului ar trebui cautata in frica de contaminare: atingerea obiectelor sau consumarea alimentelor contaminate de mort ar fi produs o mare frica, lucru care ar fi determinat familia la abtinerea, pe un anumit timp, de la mancare si bautura – deci tot o practica legata de cultul mortilor.

Altii cred ca originea postului trebuie cautata intr-o simpla practica de sobrietate si de temperanta, recomandata si uneori experimentata de marii intelepti, filosofi sau intemeietori de religii.

De la acest post igienic s-ar fi ajuns la ideea unui post cu caracter religios, mai ales pentru ca postul a prilejuit, in unele cazuri, viziuni religioase. Uneori, postul este practicat ca un exercitiu de penitenta, alteori ca un mijloc de pregatire pentru savarsirea unor acte religioase sau fapte importante din viata, alteori ca un rit de doliu sau de purificare. Uneori a fost considerat si practicat ca un mijloc pentru a avea viziuni, alteori se practica pur si simplu – fara caracter religios – ca un mijloc pentru refacerea sau pastrarea sanatatii fizice, fiind recomandat chiar de medici.

Postul in diferite religii

Mai toate religiile acorda o mare importanta postului, practicandu-l sub diferite forme si din diferite motive. Astfel, egiptenii si babilonienii practicau postul considerandu-l un mijloc eficace pentru expierea sau ispasirea pacatelor. Greco-romanii il practicau dandu-i caracter atat igienic, cat si religios.

De exemplu, in cultul zeitei Ceres (Demeter), postul era socotit drept un mijloc de castigare a unor puteri spirituale si se practica in riturile de pregatire si de initiere in misterele cultului respectiv (ca in cultul lui Mitra). Atletilor si gimnastilor li se prescriau anumite zile de post inainte de jocurile olimpice, de intrecerile sau luptele din circuri, palestre si arene.

Celebrul medic al antichitatii pagane, Hipocrate, care a ajuns la adanci batranete, atribuia longevitatea sa postului, spunand ca niciodata nu s-a ridicat de la masa satul. De asemenea, filosoful Pitagora propovaduia adeptilor sai asceza, in cadrul careia postul si abstinenta aveau rol de capetenie.

Pentru budistii si brahmanii de azi postul este o regula de viata. Mahomedanii au si ei un post mare, numit Ramadan (Ramazan), in timpul caruia nu mananca nimic de la rasaritul soarelui pana seara.

In Vechiul Testament, postul practicat de evrei era prescris prin poruncile pozitive socotite ca date de Dumnezeu prin Moise si profeti, fiind reglementate prin dispozitii precise din Lege, privitoare mai ales la timpurile de post. Dumnezeu insusi oranduieste, prin Moise, postul din ziua Curatirii sau Ispasirii (ziua a zecea din luna a saptea: Lev. 16, 29 si 23, 32).

Dupa captivitate s-au adaugat noi posturi generale pe langa cele vechi din luna a saptea (sarbatoarea Ispasirii), si anume posturile din lunile a patra, a cincea, a sasea si a zecea, cel din ajunul sarbatorii Purim (Zaharia 7, 5; 8, 9; Estera 9, 31 s.a.) . In general, acestea tineau cate o zi.

In vremea Mantuitorului, evreii tineau post in fiecare luna a anului cate o zi sau mai multe. Cei mai zelosi si mai ales fariseii posteau regulat cate doua zile pe saptamana – lunea si joia (Luca 18, 12). Se mai instituiau posturi generale speciale in imprejurari triste din viata publica a evreilor (ca moartea regelui) sau pentru inlaturarea unor mari nenorociri, socotite pedepse dumnezeiesti.

Moise a postit 40 de zile pe muntele Sinai inainte de a primi tablele Legii (Iesire 34, 28); Daniel in Babilon a postit trei saptamani (Dan. 10, 2-3); regele David postea adesea cu pocainta (Ps. 34, 13; 58, 24).

Evreii insoteau postul alimentar (abtinerea de la mancare si bautura) cu rugaciuni de cainta si cu frangerea inimii pentru pacatele savarsite, manifestata prin anumite semne exterioare ale intristarii: presararea cenusii pe cap, plangerea, smolirea fetei, uneori imbracarea in sac si sfasierea vesmintelor (Matei 6, 16-17).

Profetii cauta sa spiritualizeze postul, accentuand ca renuntarea la mancare si bautura trebuie insotita de acte de virtute si de dreptate sociala (smerenie, pocainta sincera, milostenie, inlaturarea asupririlor si a nedreptatilor).

Postul crestin

Insusi Mantuitorul a practicat postul. El a postit 40 de zile inainte de inceputul activitatii Sale publice (Matei 4, 2; Marcu 1, 13; Luca 4, 1-3) si a invatat pe ucenicii Sai, atat prin cuvant cat si prin fapte, ca postul este inseparabil de rugaciune (Matei 4, 1; Marcu 9, 29). El l-a recomandat ca pe un mijloc de lupta impotriva ispitelor si a puterii diavolului (Matei 17, 21), staruind ca trebuie practicat de buna voie si cu constiinta ca savarsesti o fapta bine placuta lui Dumnezeu (Matei 4, 16).

Sfintii Apostoli au practicat si ei postul. De exemplu, Sfantul Apostol Pavel a postit si a indemnat pe fiii sai duhovnicesti sa practice postul unit cu rugaciunea (Fapte 9, 9; 13, 2-3; 14, 23; 1 Corinteni 7, 5; 2 Corinteni 6, 5).

Sfintii Parinti practicau postul dupa pilda Mantuitorului si a Sfintilor Apostoli, reveland foloasele lui pentru trupul si sufletul omului.

Crestinismul a dat postului o insemnatate mare in viata religioasa si mai ales in viata monahala, facand din el un act de virtute si de cult, un mijloc de progres in viata spirituala, de lupta impotriva patimilor si a poftelor si totodata un semn de respect si de omagiu adus lui Dumnezeu.

Astfel, postul face parte dintre mijloacele de cultivare si desavarsire a sufletului, fiind inseparabil de alte virtuti si acte crestine (rugaciunea, cainta, smerenia, milostenia etc.). Este foarte important de retinut ca „postul de bucate” se desavarseste prin „postul de pacate”, insotit de rugaciune.

Postul religios se incheie si se incununeaza prin impartasirea cu Sfantul Trup si Sange al Domnului, care este in acest caz o pecetluire si o incununare a straduintelor noastre ascetice si duhovnicesti.

Posturile de peste an

Primii crestini au postit probabil dupa obiceiul iudaic, dar Biserica crestina nu a adoptat nici unul din posturile evreilor. Primele prescriptii cu privire la post se gasesc in Didahia (Invatatura) celor 12 apostoli (capitolul 8), care fixeaza zilele de miercuri si vineri ca zile de post pentru crestini, in locul postului iudaic de luni si joi. Apoi, Canoanele Apostolice (66 si 69), Didascalia (capitolul 21) si Constitutiile Apostolice prescriu postul inainte de hirotonie, practicat inca din epoca apostolica (Fapte 13, 2-3), inainte de botez si de impartasire, inainte de Pasti, postul pentru penitenti, precum si posturile de miercuri si vineri si cele din preajma sarbatorilor mari.

Astfel, posturile de o zi din cursul anului bisericesc ortodox sunt urmatoarele:

• miercurile si vinerile de peste an (cu exceptia celor de harti). Intr-o zi de miercuri au luat carturarii si fariseii hotararea de a ucide pe Mantuitorul, iar intr-o zi de vineri au adus-o la indeplinire, prin judecarea, osandirea la moarte si rastignirea Mantuitorului;
• sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci (14 septembrie), in care postim in orice zi ar cadea, chiar si duminica, deoarece ea ne aminteste de patimile indurate de Mantuitorul pe Cruce;
  ziua ajunului Bobotezei (5 ianuarie) – zi de post desavarsit, pana la vremea Ceasului IX;
• ziua Taierii capului Sfantului Ioan Botezatorul (29 august), in care postim de asemenea in orice zi a saptamanii ar cadea, in amintirea celui mai aspru postitor si zelos propovaduitor al pocaintei;
  postul din zilele de luni – practicat, de regula, in manastiri, fiind benevol sau facultativ pentru ceilalti crestini.

Posturile de mai multe zile din cursul anului bisericesc ortodox sunt in numar de patru, fiind in legatura cu sarbatorile mari din cele patru anotimpuri, si anume:

• Postul Nasterii Domnului (al Craciunului) – postul de iarna;
• Postul Pastilor sau Paresimile sau Patruzecimea – postul de primavara;
• Postul Sfintilor Apostoli (Petru si Pavel) – postul de vara;
• Postul Adormirii Maicii Domnului – postul de toamna.

Postul Pastilor, Paresimile sau Patruzecimea

Acest post dinaintea Invierii Domnului este cel mai lung si mai aspru dintre cele patru posturi de durata ale Bisericii Ortodoxe. De aceea, este numit – in popor – Postul Mare. El a fost oranduit de Biserica pentru cuviincioasa pregatire a catehumenilor de odinioara, care urmau sa primeasca botezul la Pasti, si ca un mijloc de pregatire sufleteasca a credinciosilor pentru intampinarea cu vrednicie a comemorarii anuale a Patimilor si a Invierii Domnului. Totodata, ne aminteste de postul de patruzeci de zile tinut de Mantuitorul inainte de inceperea activitatii Sale mesianice (Luca 4, 1-2), de unde i s-a dat si denumirea de Paresimi sau Patruzecime.

In primele trei secole, durata si felul postirii nu erau uniforme peste tot. Dupa marturiile Sfantului Irineu, ale lui Tertulian, ale Sfantului Dionisie al Alexandriei s.a., unii posteau numai o zi (Vinerea Patimilor), altii doua zile (Vineri si Sambata inainte de Pasti), altii trei zile, altii o saptamana, altii mai multe zile, chiar pana la sase saptamani inainte de Pasti. La Ierusalim, in secolul al IV-lea, se postea opt saptamani inainte de Pasti, pe cand in Apus, in aceeasi vreme, se postea numai patruzeci de zile.

Incepand de la sfarsitul secolului al III-lea, postul cel mare a fost impartit in doua perioade distincte, cu denumiri diferite: Postul Paresimilor (Patruzecimii) sau postul prepascal (care tinea pana la Duminica Floriilor, avand o durata variabila) si Postul Pastilor sau postul pascal (care tinea o saptamana, din Duminica Floriilor pana la cea a Invierii), acesta din urma fiind foarte aspru.

In secolul al IV-lea, dupa uniformizarea datei Pastilor, hotarata la Sinodul I ecumenic, Biserica de Rasarit (Constantinopol) a adoptat definitiv vechea practica, de origine antiohiana, a postului de sapte saptamani, durata pe care o are si astazi, desi deosebirile dintre Bisericile locale asupra duratei si modului postirii au persistat si dupa aceasta data.

Dupa disciplina ortodoxa, se lasa sec in seara Duminicii izgonirii lui Adam din rai (a lasatului sec de branza, adica Duminica branzei sau Duminica iertarii) si se posteste pana in seara Sambetei din saptamana Patimilor inclusiv.

Asa cum am spus, ultima dintre cele sapte saptamani de post deplin, adica saptamana dintre Florii si Pasti, pe care noi o numim a Sfintelor Patimi, nu era socotita in postul Paresimilor, ci aparte, sub denumirea de Saptamana Pastilor.

Denumirea de Paresimi sau Patruzecime era deci perfect justificata pentru cele sase saptamani care constituiau in vechime Postul cel Mare sau al Paresimilor. El se considera incheiat in Vinerea lui Lazar (Vinerea dinaintea Floriilor), iar Sambata lui Lazar si Duminica Floriilor erau socotite praznice aparte.

Durata de 40 de zile a Postului Pastilor se intemeiaza pe o traditie vechi-testamentara, atestata de atatea ori cand vine vorba de cercetarea si pregatirea sufletului prin masuri divine:

• potopul – care trebuia sa spele pamantul de pacate – a tinut 40 de zile si 40 de nopti (Facere 7, 11-17);
• 40 de ani au mancat evreii mana in pustie, inainte de a ajunge pe pamantul fagaduintei (Deut. 7, 7; 29, 5-6);
• Moise a stat pe munte 40 de zile pentru a primi Legea (Iesire 34, 28);
• ninivitenii au postit 40 de zile pentru a se pocai (Iona 3, 4-10);
• Iisus a postit in munte 40 de zile si 40 de nopti inainte de inceperea activitatii Sale mesianice (Matei 4, 1-2; Luca 4, 1-2) etc.

In general, in vechime, postul Paresimilor era mult mai aspru decat in zilele noastre. Toate zilele erau de ajunare, adica de abtinere totala de la orice mancare si bautura pana la Ceasul IX din zi (spre seara), in afara de sambete si duminici, care erau exceptate de la ajunare.

Pentru a pastra caracterul sobru al Paresimilor, Biserica a oprit praznuirea sarbatorilor martirilor in zilele de rand ale Paresimilor, pomenirile acestora urmand a se face numai in sambetele si duminicile din acest timp. Sunt oprite, de asemenea, nuntile si serbarea zilelor onomastice in Paresimi, fiindca acestea se serbeaza in general cu petreceri si veselie, care nu cadreaza cu atmosfera de smerenie, de sobrietate si pocainta, specifica perioadelor de post.

Postul propriu-zis al Paresimilor este precedat de cele trei saptamani introductive de la inceputul perioadei Triodului (incepand cu Duminica Vamesului si a Fariseului), care pregatesc treptat si prevestesc postul mai aspru care incepe de la lasata secului. Ultima saptamana dintre acestea face deja trecerea spre postul prorpiu-zis, pentru ca in cursul ei este ingaduit numai consumul laptelui si al derivatelor lui, lasandu-se mai dinainte sec de carne (in seara Duminicii Infricosatoarei Judecati). De aceea, aceasta saptamana poarta numele de saptamana branzei sau saptamana alba.

Toate serviciile divine din timpul Paresimilor sunt mai sobre decat cele din restul anului si indeamna la smerenie, intristare si cainta. De aceea, postul Paresimilor si intreaga perioada a Triodului are o importanta de prim rang nu numai in evlavia monahala, ci si in spiritualitatea sau viata religioasa ortodoxa a credinciosilor mireni. Este timpul in care se spovedesc cei mai multi credinciosi, in vederea impartasirii din ziua Pastilor, conform poruncii a patra a Bisericii.

Postul Pastilor este tinut si in Biserica Romano-Catolica. El tine 40 de zile, incepand nu luni, ca la ortodocsi, ci in miercurea numita a Cenusii, pentru ca in aceasta zi se practica la apuseni presararea cenusii pe crestetul capului. Catolicii dezleaga postul in duminicile Paresimilor, mancand de dulce.