Care este adevarul despre minciuna? De ce mint oamenii?

Desi am invatat, inca din frageda pruncie, ca nu e lucru bun sa minti, minciuna ne iese in cale la tot pasul. Prin urmare, mai toti recurgem din cand in cand la cate o minciuna. Cu toate astea, nu stiu cati dintre noi am incercat vreodata s-o disecam, s-o studiem pe toate partile si din toate unghiurile, sa-i descoperim mecanismele. Sau sa ne intrebam de ce mint oamenii. Si de ce se spune ca minciuna are picioare scurte si ca, asemeni hotiei si iubirii, ea nu se poate ascunde niciodata? Niciodata nu stii cati (sau cate) isi pot face sperante desarte pe seama scornelilor tale. Minciuna are si ea propriile paradoxuri. Sefilor le plac angajatii care se dovedesc de incredere si etaleaza credibilitate, dar care au, ideal, si o experienta cat mai vasta. Si cum sa aduni experienta altfel decat muncind? E o presiune, sa recunoastem – si ea se traduce de nenumarate ori prin minciuna. Candidatii la o slujba se vad adesea nevoiti sa minta, pentru a da mai bine in fata angajatorilor si a avea mai multa credibilitate.

Un alt paradox al minciunii (asa-zisa minciuna cu intentii pozitive) se intilneste in familie si intre prieteni sau persoane apropiate. Uneori, ne vedem siliti sa recurgem la minciuni nevinovate, tocmai in scopul de a ne proteja apropiatii, de a evita sa le ranim sentimentele. Dar adevarul este ca minciuna nu e buna moraliceste, nu doar pentru ca ea imi distruge calitatea umana cea mai importanta, aceea de a putea face alegeri corecte si de a lua decizii rationale, ci mai ales datorita faptului ca priveaza si pe altii, la randul lor, de libertatea de a face alegeri rationale.

Totusi, de ce mint oamenii? Pe cat de simpla pare intrebarea, pe atat de complexe ii sunt raspunsurile. Oricine apeleaza la minciuna o face din dorinta tainica de a-si crea in ochii celorlalti o alta imagine decit cea reala. Motivele pentru care oamenii mint sunt mult mai diverse.

Exista situatii in care am dori sa nu tradam sentimentele de care suntem stapaniti, numai ca acest lucru nu ne reuseste intotdeauna pe deplin. Ce se intampla atunci cand dintr-un motiv bine justificat este necesar sa ne ascundem perfect sentimentele? De cele mai multe ori, persoanele care se afla intr-o asemenea situatie sunt deosebit de tensionate, deoarece trebuie sa fie credibile. Respectivele persoane spun minciuni si trebuie sa faca anumite miscari si sa adopte atitudini care sa concorde cu neadevarurile rostite. Se pune insa intrebarea daca omul poate sa aiba control asupra corpului sau. A minti cu ajutorul intregului corp este pentru cei mai multi dintre noi un lucru deosebit de dificil, deoarece nu avem experienta necesara in acest sens. Daca incercam sa mintim in mod constient o facem cu destul de putina indemanare si nu ne ajuta in acest sens decat neatentia celor din jurul nostru. Se intampla foarte frecvent ca cei din jur sa observe ca o persoana minte, dar sa nu reactioneze la acest fapt.

Cum putem sa ne dam seama ca cineva minte? Iata o serie intreaga de diferente care apar in momentul cand cineva minte:

• atunci cand mintim, gesturile facute cu mainile sunt mai putin frecvente, deoarece nu putem identifica gesturile care ar trebui sa sublinieze cele spuse de noi.
• creste frecventa gesturilor de autoatingere, efectuate cu mana pe fata. Mana este dusa la gura, dar nu o acopera in totalitate.
• Un aspect deosebit de important in ceea ce priveste minciuna este acela ca exista mereu discrepanta accentuata intre gandire si actiune. Spunem altceva decat gandim si nu trebuie sa tradam ceea ce se petrece in mintea noastra prin comportarea si atitudinea pe care o avem. Atingerea nasului si alte gesturi de aceeasi factura reflecta faptul ca exista discrepanta intre gandire si actiunile efectuate. Toate aceste lucruri pot fi calificate in general ca minciuna.
• Daca suntem framantati de o problema dificila si ducem mana la nas, efectuam intr-un anumit sens un gest mistificator, dar nu se poate spune ca mintim. A da dovada de lipsa de sinceritate nu inseamna doar a spune lucruri neadevarate.

Minciuna, deși considerată adesea un mijloc de apărare sau adaptare socială, subminează integritatea și autenticitatea relațiilor interumane. Așa cum am experimentat de-a lungul vieții, perpetuarea minciunilor conduc inevitabil la un paradox al încrederii: cu cât căutăm mai mult să protejăm imaginea noastră sau sentimentele celorlalți prin falsuri inofensive, cu atât riscăm să pierdem legătura reală și profundă cu aceștia. Observarea semnelor subtile ale minciunii, precum discrepanțele gestuale sau contradicția dintre gândire și exprimare, ne poate ajuta să navigăm mai bine prin interacțiunile sociale, dar soluția durabilă rămâne cultivarea onestității și transparenței. În final, asumarea adevărurilor, oricât de inconfortabile ar fi ele, hrănește libertatea de a lua decizii raționale și edifică relații bazate pe încredere autentică.